Cat de frumos e sa iesi noaptea pe strazi. Nu e aproape nimeni si imi place sentimentul de singuratate intr-un oras. Stalpii de lumina de pe carosabil imi sunt de ajuns pt a-mi face plimbarea… mai ales prin ploaie. Nu se vad stele (nici pe noapte senina nu ai cum sa le vezi din cauza atator lumini). Din cand in cand masini circula grabite. Se aud picaturile de apa cazant pe asfalt in valuri. Uneori simt ca mi-as dori sa fiu singurul om din oras, sa nu mai existe nimeni in jurul meu si incep deja sa imi imaginez cum ar fi sa am totul la discretia mea, sa pot dormi cate o noapte in fiecare apartament sau casa din oras, sa ma conduc singura… Chiar si cand ma gandesc la toate astea parca ma apuca plictisul, plictisul de prea multa singuratate. Deja nu-mi mai place nimic si continuu sa ma plimbi de una singura prin oras nestingherita nici chiar de cainii comunitari. Din timp in timp ma apuca rasul cand ma gandesc ca ceilalti nu au parte de ce am eu. Ma opresc si simt cum picaturi de cer se napustesc asupra mea. Respiratia fierbinte imi abureste ochelarii si din lipsa de batista sau servetel mi-i sterg cu plovarul. Privesc spre cer si nu-mi mai pasa daca mi se uda ochelarii. Ma simt bine, ma simt in stare sa ma vad pe mine, sa simt cum toate in jurul meu stau nemiscate, libere si in acelasi timp prizoniere ale propriei nemiscari. Daca ar putea, chiar si timpul s-ar opri.
E atata liniste in jur… Picaturi de apa vie mi se strecoara printre degete. Deasupra mea suvoiul de stele curgatoare imi inunda simtamintele. Cuprinsa de vraja dansului lor le las sa imi cada peste fata, sa ma spele de pacatele mintii, sa imi alunge duhurile rele din inima. Parca si gandurile imi sunt spalate rand pe rand. Frigul mi-a ajuns pana si in cele mai ascunse unghere ale carnii. Acum simt ca sunt vie, vie in mine. Simt puteri nebanuite venind de nicaieri. Acum sunt curata si uda fleasca, dar nu-i nimic. Poate ca maine voi face pneumonie, dar nu-mi pasa. Acum sunt curata.
Valentina Vitan 