17 martie 1976 – 10octombrie 2009
Steve, multumesc pt copilaria frumoasa si plina de cantec. Nu te voi uita niciodata. Dumnezeu sa te aiba in grija Lui.
Vremurile se cam schimbau cu repeziciune. Nemultumiti de situatia lor, minerii navaleau din grotele lor de carbune in mijlocul capitalei. Ma temeam de o noua revolutie. Ne ascundeam cu totii, cei care ne stranseseram in canale, ca sa ne stim in siguranta, dar niciunde nu erai in siguranta. Bietii oameni cereau drepturile lor salariale, dar curand au recurs la bataie. Multi oameni au avut de suferit atunci, foarte multi raniti, atat din partea politiei, cat si din partea minerilor si, daca nu ma insel, si cativa morti. Prim-ministrul din acel timp a fost nevoit sa demisioneze, oamenii erau tensionati si nesiguri, incruntati si atenti la orice miscare suspecta in jurul lor.
Tin minte ca la un moment dat a cazut intr-un canal un biet miner, cu hainele rupte si plin de sange, pesemne ca il batusera politistii sau unii din mineri. Se mai intalneau si astfel de situatii, dar numai pt a atrage atentia televiziunilor. Bietul miner horcaia a durere si noi ne stransesem in jurul lui si ne uitam la el ca hipnotizati. Cei mai drogati de aurolac il loveau cu picioarele si se mirau de felul straniu in care arata. Era negru de funingine si carbuni, cu haine ponosite si parea ca il doare foarte tare stomacul pentru ca se ghemuia si gemea, iar pe gura ii siroia sange. Mult n-a mai dus-o, bietul. A stat el mult si bine langa noi in canale pentru ca, se pare, nimeni nu-l daduse disparut. Ma gandeam ca poate el avea acasa familie, copii, rude, si eu sunt singura si stau intre boschetarii din canale doar ca sa stiu ca mai traiesc. Cred ca daca ma intorc acolo ii voi gasi scheletul pe undeva “prin adancuri”, asa cum ne placea noua sa spunem canalelor.
Eram izolata de-a dreptul acolo, in canale. Toti sufereau de izolare, desi vroiau sa simta libertatea, dar la ei libertatea se traducea numai sub forma de aurolac. Disperata ca nu am un capatai in viata m-am hotarat sa plec. M-am urcat in primul tren, fara bilet, si am coborat a treia statie, la noroc. Probabil ca ma gandeam ca daca nu gasesc nimic de facut in acea regiune ma pot intoarce usor inapoi de unde am plecat. Hazardul, fie ca a fost noroc sau nenoroc, m-a dus la Buzau. Nu stiam pe nimeni, nu stiam incotro sa ajung, eram singura, plina de curaj si disperata sa gasesc un loc care sa devina al meu. Visam sa am parte de o casa numai a mea, cu curte mare si cu multe pasari pe care sa le hranesc din mana mea si sa le alint ca pe copii mei. Am dormit in gara vreo 2 saptamani pe bancile alea rupte, pana a venit la mine un baiat si mi-a spus ca e prin apropiere o casa de copii si ca m-ar primi ca sa stau acolo. Mi-era dor sa am un acoperis de-asupra capului, asa ca am acceptat. Cladirea casei de copii avea vreo 2 etaje inaltime si lunga… lunga. Am aflat ca acolo erau salile de clasa. Dormitoarele erau intr-o alta cladire, enorma cladire!, inalta de 4 etaje si era si mai lunga decat cladirea cu clase. In curte erau multi copii care stateau drepti in fata unui barbat, instructor se numea el, responsabil cu ordinea in curte.
Tot ce vedeam mi se parea imens in locul ala. La unele geamuri copii intindeau pe niste sarme de rufe niste haine prost spalate care se umpleau de praf pana sa uscau…
Great song!
Ieri, dupa ce m-am intors de la Bucuresti (treburi importante, n-am ce zice) imi spune mama ca nu mai avem multe lucruri si trebuie sa merg sa cumpar. Eu fac aprovizionarea pe termen scurt, pe cand sora mea face aprovizionarea pe termen lung. Cum eu nu mai mananc aproape nimic interesant (branza de veci, si aia degresata, paine graham fara nici un gust, iaurt cu 0,1% grasime, carne de pui fiarta, legume, ciuperci si peste slab si, bineinteles, nelipsitul lapte), prefer sa nu dau iama in produse ca zahar, ulei, carnati, si tot ce aduce calorii nedorite. Magazinul fiind la nici 100 de metri, nu imi ia mult sa ajung acolo, desi imi ia mult pana ma decid ce sa cumpar. Ardeii capia sunt preferatii mei, asa ca nu uit sa iau macar un kilogram cand e sezonul lor. Asa am facut si ieri, numai ca in loc de un kilogram am cumparat doua, eu cu gandul ca poate bagam la congelator ardei pt mancare. De ieri si pana m-am decis eu sa ii tai si sa ii bag in congelator (adica in seara asta) au stat in frigider in castron.
Mai nou (sau mai vechi), cand vreau sa fac mancare dar sa ma si relaxez putin, imi pregatesc legumele in bucatarie si merg sa le tai in sufragerie, unde se gaseste un televizor. Ma asez pe canapea, imi iau castoanele pe rand pe genunchi si curat si tai legumele in asa fel incat sa nu fac mizerie si sa nu fie nevoie de platou pt taiat. M-am specializat in acest fel de tocat legume. Nici nu ma mai uit la ce fac. Ochii mei se uita la televizor si mainile mele trebaluiesc si pipaie toate cele ce trebuie facute. Asa am facut si in seara asta: cu ardeii in castron pe genunchi si cu un cutit in mana ma mai uit si la televizor.
In seara asta pe Halmark a fost un film despre o femeie sub 30 de ani, maritata si cu cariera, care afla ca are cancer de san. Povesteste cum se descurca ea pana la operatie, cum e sustinuta de sot, familie si prieteni, cum trece ea peste toata suferinta pe care o provoaca citostaticele si cum capata ea un san nou. Povestea e una reala, asa cum e povestea tuturor femeilor care au cancer de san, dar cu toate ca actrita principala reuseste sa-si faca personajul credibil, ea fiind una din actritele care au trecut printr-o asemenea poveste, filmul e slab regizat. Oricum, deznodamantul filmului m-a facut sa ma simt bine… sau poate au fost ardeii pe care am reusit sa-i pun la congelator. Nu stiu nici eu care din cele doua m-au facut sa ma simt bine. Chestia e ca dupa ce am pus ardeii taiati in pungi la congelator am avut o senzatie de aproape implinire.
Si ca sa ma reintorc la film, avea o secventa care mi s-a parut foarte buna, plina de ironie: dupa ce a scapat de calvarul citostaticelor, merge la un doctor plastician ca sa-i faca un implant. Ea statea pe scaun si medicul ii facea spalaturi cu solutie salina ca sa-i curete sanul de impuritati inainte de implant. Operatia asta doare extrem de tare. In timpul operatiei de curatare medicul o intreaba cam cat ar vrea ea sa aiba sanii de mari, iar ea raspunde ca ar vrea sanii Pamelei Anderson, lucru care il amuza pe medic. Apoi ii spune razand ca el nu stie cam ce marime are Pamela la cupa si o intreaba daca are cumva 39B, iar ea raspunde ca nu crede sa aiba atata, ca probabil atat purta cand s-a nascut.
Incep prin a spune ca cele scrise in se acest post nu se vor denigratoare la adresa nimanui, si continuu prin a spune ca daca exista cineva care se simte avizat de cele scrise de mine sa faca bine sa imi scrie personal si nu pe blog. M-am saturat sa citesc ineptii pe blogul propriu.
Lipsa de vedere atrage dupa sine mila celor din jur. Nici un alt lucru nu face asta mai abitir decat lipsa vederii. Din cauza asta unui nevazator care cerseste i se va da mai mult bani decat unui olog sau unui ciung. Asta e o chestiune pe care nu o voi intelege niciodata. Si pt a lamuri pe cei care (nu) vor citi acest post ce ma face sa scriu despre asta o sa va dau exemplul fetei nevazatoare care se plange ca n-a fost primita la nici o universitate de stat din tara la psihologie pe motiv ca e nevazatoare si ca din aceasta cauza a trebuit sa se duca la una particulara. Articolul e cat se poate de lacrimogen, scris ca pt a face boborul sa planga de mila ei ca nu e acceptata in societate si nu e lasata sa isi indeplineasca visele. Pe deasupra, e scris si prost. Oare cata minte iti trebuie ca sa scrii un asa articol? Fratele/sora meu/mea (cel/cea care a scris articolul), te anunt cu regret ca sunt zeci de nevazatori partial sau total care au urmat si urmeaza cursurile unei universitati de stat din tara, fie ca au ales ei psihologie, matematica, istorie, filosofie, litere (eu sunt unul din ei), geografie si asa mai departe. Cei mai multi nevazatori care au studii universitare sunt psihologi. O parte din ei au avut chiar si facilitati in cadrul universitatilor, burse de studiu si de merit, si cam tot ce cuprinde viata de student. Cine stie la ce facultate s-a dus ea si n-a fost primita pe motiv ca au fost ei cretini si ea miloaga. Uneori atata “mila” produce lehamite, si cam asta simt eu acum. E adevarat, stiu un caz care n-a fost primit la facultatea pe care ar fi vrut sa o urmeze, insa acel caz a urmat alte cursuri ale unei universitati de stat din tara si a terminat printre primii. Si te mai anunt cu regret ca stiu cateva cazuri de profesori universitari care au probleme serioase de vedere si care s-au format pe bancile unei scoli speciale.
Lumea nu vrea sa vada intr-un om cu deficiente decat faptul ca e incapabil fizic sa indeplineasca sarcinile pe care un om “normal” le face. E adevarat ca nevazatorilor le place situatia creata. Astfel, sunt bagati in seama si mai trag si ei cate o facilitate, pe undeva, prin locurile “necesare”. Pot spune ca nevazatorii profita de situatia lor. Nu vorbesc in necunostinta de cauza, altfel n-as fi spus daca nu traiam toata viata intre ei, incepand cu tatal meu si terminand cu una din cele mai bune prietene ale mele. N-as spune ca e vina lor de situatia creata, ei doar profita putintel mai mult de mila societatii si cer in avantajul lor mai mult. Si cum nevazatorii au devenit emblema deficientilor, pt ca societatea a devenit oarba la nevoile surdo-mutilor, ale paraplegilor, ale paraliticilor sau ale celor cu deficiente mintale, ei s-au obisnuit sa faca bine numai nevazatorilor crezand ca fac bine tuturor. Ei bine, nu. Stie cineva cat are pensia un surdo-mut in comparatie cu un nevazator? E incomparabil mai mica pt ca societatea crede ca fiind lipsit de vedere devii incapabil sa te descurci in societate de unul singur, nu esti in stare sa faci muncile unui om “normal” pt ca esti lipsit de simtul vazului. Ei bine, tehnologiile noi din domeniul IT ii ajuta cum nici nu va inchipuiti. Exista programe care citesc de pe ecran, exista programe care descriu fotografii, exista programe care-i ajuta sa se descurce chiar si in banci. Atat de bune sunt aceste programe ca nevazatorii pot foarte bine deveni contabili, secretari, pot avea tot felul de slujbe la care ei doar au visat (sau poate n-au visat). Plus de asta, se ajuta intre ei cu nimeni nu si-ar fi inchipuit vreodata. Nu e vorba de comunicare, pt ca (aproape) lipseste si aici cu desavarsire, e vorba de orientare in spatiu. Intr-un loc pe care il cunosc se vor descurca intotdeauna excelent, mult mai bine decat daca ar vedea. Nevazatorii nu sunt persoane neputincioase cum se crede, ei pot si pot face multe, atata timp cat scapa de nevoia de a profita de pe urma milei pe care societatea o are fata de ei.
Lasand la o parte ironia, eu, persoana cu deficienta de vedere, sustin sus si tare ca nevazatorii sunt favorizati celorlalte categorii cu handicap. Nu e drept fata de ei sa nu aiba parte de aceeasi mediatizare cata li se face nevazatorilor. Au si ei nevoie sa fie auziti.
PS Nu vorbesc de ei ca de niste specimene ciudate, vorbesc de ei ca de oamenii intre care m-am format ca om, deci si eu sunt ca ei.
Si un bonus. Chiar daca a mai fost postat in blog.
Un barbat imbracat in pijamale si cu picioarele goale sta si se uita nedumerit in jur. Se pare ca nu stie unde se afla si tot deschide usile din calea sa. La un moment dat descopera un hol lung, iar la capatul lui se afla o alta usa pe care scrie “Birou”. Timid, bate si deschide usa. In birou, asezat intr-un fotoliu, sta un batranel marunt si chel, cu privirea scrutatoare, extrem de energic si de nervos la vederea barbatului imbracat in pijamale.
- Buna ziua.
- Buna ziua. Mai e cineva dupa dumneavoastra? Stau aici de mult timp si ma gandesc ca ar fi bine sa plec si eu acasa.
- N-am vazut pe nimeni pe aici. Nu stiu unde ma aflu, nu stiu de ce sunt inca imbracat in pijamale…
- Cu totii avem aceleasi probleme, am mai discutat despre asta de multe ori si cu ceilalti dinaintea dumneavoastra. Deci, cu ce va pot ajuta?
- Ati putea sa-mi spuneti unde sunt? Ma invart in cerc si nu reusesc sa ajung la nici o concluzie. M-am trezit…
- Deci, cu ce va pot ajuta?! Spuneti clar si raspicat ce treaba aveti cu mine.
- Asta incerc sa va spun acum. M-am trezit de dimineata si nu…
- Va rog! Pierdem timpul de pomana. Cu ce va pot ajuta!?!
- Va rog sa ma lasati sa termin. Tot incerc sa va explic ceva ca sa mi se clarifice si mie in minte ce caut aici si unde sunt. Deci, eram in pijamale in patul meu…
- … Si v-ati trezit aici si…
- Va rog sa ma lasati!…
- Stim, aceeasi poveste la toti cei care intra in biroul asta. Va rog, luati acest formular si sa-l completati. trebuie sa stim cum va numiti ca sa va cautam in baza de date…
- Ciudat! Nu stiu cum ma numesc. Acum descopar cu stupoare ca nu stiu cum ma numesc. Ma lasati cateva secunde sa imi aduc aminte…
- Da, dar nu aici in birou. Iesiti afara si va puteti aseza la masa de langa birou ca sa scrieti.
- Da, dar n-am vazut nici o masa langa birou.
- Ba exista o masa si un scaun langa birou. Nu v-ati uitat dumneavoastra bine. Acum va rog sa iesiti si sa completati formularul.
- Va rog sa ma credeti, nu exista nici o …
- Va rog sa iesiti acum. Nu avem timp de pierdut.
…
Desi multi nu ii stiti, poate i-ati auzit pe la radio. Pe mine ma ajutau sa nu ma plictisesc atunci cand, copil fiind, mi-era urat in casa singura.
