Eu…

… ma compun din vise, dorinte, cuvinte si ganduri. Nu sunt un nimeni, eu sunt “eu”. Nu sunt o inadaptata. Nu ma lupt cu stihii si nici cu oameni. Eu sunt un “eu”, nu sunt un nimeni. Mintea asta a mea, asa cum e ea, ma face sa merg inainte. Poate pun prea mult pret pe ea, poate ca uneori gandesc prea mult, poate ca…

Nu cer nimic in schimb. Nu caut muze, nu cer rascumparari, nu caut lauri, nu merit laude, nu… Imi scriu doar gandurile si le asez sub forma de cuvinte trainice care sa ma compuna pe mine. Poate ca la un moment dat eram si materialista, cautam tangibilul in intangibil, neintelegand de ce se gandeste intr-un fel sau altul. Cautam… ma cautam pe mine. Mi-a trebuit mult sa ma descopar, sa imi descopar esenta. Nici acum nu m-am descoperit, insa urmez un drum. Lumea gandurilor mele nu aceeasi cu lumea reala. Lumea reala m-a ratacit intre atata tactil si miros, intre atata vazut si auzit.

Prea multi de “nu”, asa-i? Si daca as spune “da” care ar fi evolutia lucrurilor? Lumea ar fi mai buna daca as folosi “da”? NU cred, lumea ar fi la fel, doar ca senzatia de negativitate doare uneori, insa e mai categorica.