Ma uit in jur si nu vad decat oameni dornici sa castige cat mai multi bani, nu vad decat bani si dorinta de a trai cat mai bine. Si cu sufletul cum ramane? Ne chinuim sufletele ca sa avem cu ce sa traim si lasam sufletele si mintea sa se atrofieze in noi, dar avem de toate in frigider si cele mai scumpe haine pe noi.

Intr-un fel am fost si eu asa inainte, nu ma vedeam decat pe mine chinuindu-ma sa-mi fac cariera sa evolueze cu orice mijloace, visand la masina cea mai tare si avand langa mine femeia cea mai frumoasa si mai sexy, cu mintea goala sau avand un singur neuron. Bine, eu glumesc acum. E imposibil fizic sa nu ai decat un neuron. Ma refer doar la faptul ca nu ajung, bietele, decat sa isi atrofieze mintea nefolosind-o decat pt a o masca cu ajutorul frumusetii lor.

Ma gandesc ca nu stiu, totusi, nici un barbat care sa nu se uite dupa femeile frumoase, eu fiind unul dintre ei. Le vezi picioarele pana in gat, fardurile cu kilogramele pe fata, vopseaua cea mai scumpa care le degradeaza parul, parfumate ca in fabrica de parfmuri… si totusi, ne uitam dupa ele, le admiram. Insa cand le auzi vorbind ti se face lehamite. Ma intreb daca acele femei sunt ele in stare sa fie femeile unui singur barbat toata viata. Eu nu cred, si pana acum mi s-a confirmat teoria. Le vad putrede ca si mine, mustind a cancer in interior, insa avand un ambalaj mereu tanar. Poate ca nu e normal sa gandesc asa despre femeile din societatea noastra. Poate ca ar fi mai normal sa nu le categorisesti deloc. Dar nu se poate. Societatea asta ranceda nu face altceva decat sa aseze oamenii dupa bunul ei plac. Uite, am vazut la un moment dat o femeie diforma, grasa si cu o cocoasa mare in spate la care oamenii se uitau ciudat si chiar o evitau. Nu cred ca a existat cineva care sa se gandeasca la ea ca la un om intreg sufleteste si mental. Nimeni nu vedea decat defectele ei fizice si sigur i-au dat vreun diagnostic, de parca oamenii toti sunt medici si stiu ei mai bine cum e fiecare in parte. Am intrebat-o doar cat e ceasul si mi-a raspuns cu o voce extrem de placuta si chiar zambind: “Zece fara zece”. Ma uitam la ea si nu-mi venea sa cred ca-mi zambeste si, fara sa imi dau seama, am zambit si eu inapoi. As fi vrut sa pot vorbi mai mult cu ea, dar n-am avut curajul. Ceva in interiorul meu ma oprea sa mai articulez vreun cuvant. Pana s-a urcat in autobuz n-am facut altceva decat sa ma uit la ea pe furis. Intr-un final a disparut si am fost tare dezamagit ca n-am stat mai mult de vorba cu ea. Ma duceam in acea statie zile in sir sa o pot zari, dar ea nu mai era. Am zarit-o intr-o zi ducand cu greu niste sacose grele in maini si urcandu-se intr-un taxi. Femeia aceea mi-a ramas pe retina, am ajuns sa compar fiecare femeie cu ea. Uneori mi se pare ca o aud spunandu-mi cat e ceasul si ma trezesc uitandu-ma pe strada dupa ea, cautand-o. Ma gandesc ca e doar un moft, ca e doar o inchupuire, ca o astfel de femeie diforma nu exista, insa am avut-o in fata mea, sub ochii mei, imi vorbea si imi zambea. Ea m-a adus in starea in care sunt acum, imaginea ei m-a facut sa renunt la viata mea de corporatist cu cariera stralucitoare si sa devin un vultur singuratic, dornic mereu de altceva si nemultumit de tot ce e in jurul lui. Ei ii multumesc pt un singur lucru: m-a facut sa gandesc de unul singur, m-a facut sa nu mai inghit nimic din ce mi se toarna pe gat.

Ce poate face o astfel de femeie diforma in viata unui barbat, totusi? Cat de deschisa poate fi ea la felul in care gandesti tu, sau cat de deschis poti fi tu la felul in care gandeste ea. Uneori femeile ca ea au mentalitati total opuse femeilor normale, pot accepta mai usor diferentele intre oameni, pot accepta oameni care nu pot fi acceptati usor, au idei greu de acceptat de omul normal. De fapt, ce om e usor? Nimeni nu e usor de acceptat. Probabil ca biata lasa mult de la ea in relatiile cu ceilalti tocmai pt ca e greu sa ai parte de oamenii care sa te accepte asa cum esti. Sau poate ca nu ea m-a transformat asa, poate ca amabilitatea ei m-a influentat sa ma schimb in asemenea hal. Sau poate ca… poate ca ceva din ea m-a facut sa vreau sa traiesc viata in deplinatatea ei, fara bani sau alte lucruri inutile.

Uneori ii transmit in gand “Noapte buna!” si ma intreb unde traieste, daca se lasa si ea macinata de probleme existentiale ca ale mele, daca noaptea are cosmaruri din cauza vietii sau viata ei e un cosmar. Sau, poate… poate ca vietile noastre toate sunt cosmarurile, poate… Noapte buna!

Vremurile se cam schimbau cu repeziciune. Nemultumiti de situatia lor, minerii navaleau din grotele lor de carbune in mijlocul capitalei. Ma temeam de o noua revolutie. Ne ascundeam cu totii, cei care ne stranseseram in canale, ca sa ne stim in siguranta, dar niciunde nu erai in siguranta. Bietii oameni cereau drepturile lor salariale, dar curand au recurs la bataie. Multi oameni au avut de suferit atunci, foarte multi raniti, atat din partea politiei, cat si din partea minerilor si, daca nu ma insel, si cativa morti. Prim-ministrul din acel timp a fost nevoit sa demisioneze, oamenii erau tensionati si nesiguri, incruntati si atenti la orice miscare suspecta in jurul lor.

Tin minte ca la un moment dat a cazut intr-un canal un biet miner, cu hainele rupte si plin de sange, pesemne ca il batusera politistii sau unii din mineri. Se mai intalneau si astfel de situatii, dar numai pt a atrage atentia televiziunilor. Bietul miner horcaia a durere si noi ne stransesem in jurul lui si ne uitam la el ca hipnotizati. Cei mai drogati de aurolac il loveau cu picioarele si se mirau de felul straniu in care arata. Era negru de funingine si carbuni, cu haine ponosite si parea ca il doare foarte tare stomacul pentru ca se ghemuia si gemea, iar pe gura ii siroia sange. Mult n-a mai dus-o, bietul. A stat el mult si bine langa noi in canale pentru ca, se pare, nimeni nu-l daduse disparut. Ma gandeam ca poate el avea acasa familie, copii, rude, si eu sunt singura si stau intre boschetarii din canale doar ca sa stiu ca mai traiesc. Cred ca daca ma intorc acolo ii voi gasi scheletul pe undeva “prin adancuri”, asa cum ne placea noua sa spunem canalelor.

Eram izolata de-a dreptul acolo, in canale. Toti sufereau de izolare, desi vroiau sa simta libertatea, dar la ei libertatea se traducea numai sub forma de aurolac. Disperata ca nu am un capatai in viata m-am hotarat sa plec. M-am urcat in primul tren, fara bilet, si am coborat a treia statie, la noroc. Probabil ca ma gandeam ca daca nu gasesc nimic de facut in acea regiune ma pot intoarce usor inapoi de unde am plecat. Hazardul, fie ca a fost noroc sau nenoroc, m-a dus la Buzau. Nu stiam pe nimeni, nu stiam incotro sa ajung, eram singura, plina de curaj si disperata sa gasesc un loc care sa devina al meu. Visam sa am parte de o casa numai a mea, cu curte mare si cu multe pasari pe care sa le hranesc din mana mea si sa le alint ca pe copii mei. Am dormit in gara vreo 2 saptamani pe bancile alea rupte, pana a venit la mine un baiat si mi-a spus ca e prin apropiere o casa de copii si ca m-ar primi ca sa stau acolo. Mi-era dor sa am un acoperis de-asupra capului, asa ca am acceptat. Cladirea casei de copii avea vreo 2 etaje inaltime si lunga… lunga. Am aflat ca acolo erau salile de clasa. Dormitoarele erau intr-o alta cladire, enorma cladire!, inalta de 4 etaje si era si mai lunga decat cladirea cu clase. In curte erau multi copii care stateau drepti in fata unui barbat, instructor se numea el, responsabil cu ordinea in curte.

Tot ce vedeam mi se parea imens in locul ala. La unele geamuri copii intindeau pe niste sarme de rufe niste haine prost spalate care se umpleau de praf pana sa uscau…

Un barbat imbracat in pijamale  si cu picioarele goale sta si se uita nedumerit in jur. Se pare ca nu stie unde se afla si tot deschide usile din calea sa. La un moment dat descopera un hol lung, iar la capatul lui se afla o alta usa pe care scrie “Birou”.  Timid, bate si deschide usa. In birou, asezat intr-un fotoliu, sta un batranel marunt si chel, cu privirea scrutatoare, extrem de energic si de nervos la vederea barbatului imbracat in pijamale.

- Buna ziua.

- Buna ziua. Mai e cineva dupa dumneavoastra? Stau aici de mult timp si ma gandesc ca ar fi bine sa plec si eu acasa.

- N-am vazut pe nimeni pe aici. Nu stiu unde ma aflu, nu stiu de ce sunt inca imbracat in pijamale…

- Cu totii avem aceleasi probleme, am mai discutat despre asta de multe ori si cu ceilalti dinaintea dumneavoastra. Deci, cu ce va pot ajuta?

- Ati putea sa-mi spuneti unde sunt? Ma invart in cerc si nu reusesc sa ajung la nici o concluzie. M-am trezit…

- Deci, cu ce va pot ajuta?! Spuneti clar si raspicat ce treaba aveti cu mine.

- Asta incerc sa va spun acum. M-am trezit de dimineata si nu…

- Va rog! Pierdem timpul de pomana. Cu ce va pot ajuta!?!

- Va rog sa ma lasati sa termin. Tot incerc sa va explic ceva ca sa mi se clarifice si mie in minte ce caut aici si unde sunt. Deci, eram in pijamale in patul meu…

- … Si v-ati trezit aici si…

- Va rog sa ma lasati!…

- Stim, aceeasi poveste la toti cei care intra in biroul asta. Va rog, luati acest formular si sa-l completati. trebuie sa stim cum va numiti ca sa va cautam in baza de date…

- Ciudat! Nu stiu cum ma numesc. Acum descopar cu stupoare ca nu stiu cum ma numesc. Ma lasati cateva secunde sa imi aduc aminte…

- Da, dar nu aici in birou. Iesiti afara si va puteti aseza la masa de langa birou ca sa scrieti.

- Da, dar n-am vazut nici o masa langa birou.

- Ba exista o masa si un scaun langa birou. Nu v-ati uitat dumneavoastra bine. Acum va rog sa iesiti si sa completati formularul.

- Va rog sa ma credeti, nu exista nici o …

- Va rog sa iesiti acum. Nu avem timp de pierdut.

…

Intotdeauna am iubit trenurile. Ca stateam in gari cu orele, pe o caldura de putea topi chiar si fierul sau pe un frig de inghetau chiar si ideile in mine, intotdeauna am iubit trenurile. Alea care erau, alea care au venit, alea care vor veni, toate au in inima mea ideea de drum continuu. Plecam intotdeauna in vacante din punctul B de pe harta Romaniei, schimband intotdeauna trenul in alt punct B de pe aceeasi harta, ajungand cu trenul intr-un alt punct A de pe harta… sau facand drumul invers la sfarsit de vacanta, trezindu-ma cu noaptea in cap la 2-3 noaptea ca sa prindem personalul care ne ducea pana la jumatatea drumului ca sa putem lua altul care sa ne duca pana la destinatie…

Cred ca as putea spune ca daca as aduna zilele petrecute pe tren as fi vreo 2 ani. Mancam pe bagaje sau din pachetele cumparate de pe drum, facandu-mi-se frica de fiecare betiv care se apropia de bagajele mele ca nu cumva sa mi le fure, desi stiam ca am doar haine in ele si nimic mai mult, stand in picioare pe hol sau pe bagaje, si asteptand mereu sa ajung la destinatie cu inima plina de bucuria revederii celor pe care ii lasasem in urma. Cat iubeam anii aia! Nimic nu ma facea fericita ca acele zile in care ma simteam ca venind de la capatul lumii ca sa intalnesc aceiasi oameni de care ma despartisem cu cateva luni in urma, sa le povestesc intamplari sau sa ascult intamplarile lor, vorbind despre cartile citite si aratandu-ne rezumatele unul altuia…

Cat imi placea sa astept in gari, mai ales in Gara de Nord. Asteptam momentul cu bucurie, mai ales pt ca acolo imi luam ziare sau reviste pentru adolecenti pe care dadeam o gramada de bani, de unde imi cumparam prajiturele si foietaje cu miere sau cu visine si frisca, sau mancand de zorvreo jumatate de ora la cate un kebab urias si gustos dupa care abia mai puteam respira…

Imi amintesc cand imi spunea mama ca viata adevarata incepe odata cu inflorirea teilor, ca nimic altceva nu mai conteaza decat acele flori micute si mireasma lor. Bineinteles ca mama, in seninatatea ei, nu isi imagina ca ar putea iubi si altceva decat florile de tei. Probabil ca inca isi mai amintea de tata care ii daruise o crenguta de tei cand a cerut-o de sotie. Cat de frumos e sa iubesti sincer, dar din pacate toate isi au un capat. A venit militia si ni l-a luat, lasand-o pe mama cu mine inca nenascuta si cu un gol in suflet. Cred ca si-ar fi dorit sa ies baiat pt ca imi spunea mereu ca baietii fac toate lucrurile mai bine decat o fata. Nu stia cat de mahnita eram de toate cate imi spunea, dar eu eram mica si credeam ca toate mamele vor baieti. Ma obisnuisem atat cu modul ei de a ma trata incat nici nu o mai bagam in seama. Uneori aveam zile intregi in care nu vorbeam incat parca si uitam de existenta ei, si poate, ea de existenta mea, dar cand o auzeam chemandu-ma cu voce aproape stinsa ca sa ma asez langa ea cand ii era prea dor de el, ma cuprindea un dor nespus de ea si simteam ca nimic nu mai exista decat ea, in acel moment, cu durerea ei, si eu, stand langa ea si incercand sa ii amintesc de toate cate imi povestise despre vremurile bune, despre tata si toata familia.

Eram un copil de vreo 15 ani. Revolutia m-a prins singura pe strazi, hoinarind printre cladirile cu geamuri sparte, aratand ca dupa un bombardament. Ici si colo pete de sange pe caldaram, palcuri de oameni stransi pentru a aduce schimbarea, scandand insistent “Jos Ceausescu!” si eu, incercand sa nu intru intre ei de teama sa nu ma bruscheze. Da, eram singura pe strada. Mama murise de 3 zile. Nu mai stiam pe nimeni care sa ma protejeze. Familia de care imi vorbise atat mama disparuse odata cu ea. Ma mahnea ca nimeni nu era in stare sa ma ia si sa ma tina cu el. Aveam 15 ani, aveam nevoie de un om matur care sa aiba grija de mine, si tosusi nu exista nimeni care sa faca asta. Caram dupa mine o sacosa de rafie verde in care aveam o rochita rosie de stamba si niste ciorapei rupti pe care mi daduse mama de ziua mea cu doi ani in urma. Mi-era frig, eram singura si mi-era foame. Ce poate sa faca un copil pe strazi in plina iarna, fara nici un sprijin de la nimeni? Stateam cu mama intr-un camin de nefamilisti. Dupa ce au ingropat-o nu ma puteam duce inapoi pentru ca locul in care statusem era dat acum altcuiva. As fi vrut sa ma adapostesc, insa nu gaseam nimic care sa imi ofere macar putina caldura. Era aproape noapte si simteam ca daca nu gasesc un loc ca sa ma adapostesc o sa ma impuste careva. In Gara de Nord era vanzoleala multa, oameni cu pancarde si steaguri veneau la Bucuresti ca sa demonstreze pentru libertate, copii care furau din gentile oamenilor prea preocupati de libertate ca sa fie atenti, tineri impartind manifeste anti-comunism si facand semnul victoriei entuziasmati ca au participat la scrierea istoriei in felul lor anonim…

Ce frumoasa e noaptea asta. Si cate stele sunt pe cer! Atat de multe cate vise am avut la logodna noastra. Iti mai amintesti cum zburam printre ele ca doi indragostiti? Nu existau oameni mai fericiti ca noi pe Terra. Iar noi zburam crezand ca tot universul e al nostru, ca putem face palate de clestar pe Luna si statiuni de vacanta pe Marte, ca ne vom plimba pe razele de Soare inapoi pe Pamant si toate vor fi ale noastre de-apururea.

Iti mai aduci aminte cum incercai sa-l faci pe Saturn sa ne dea inelele lui ca sa le avem ca verighete? Nu existau verighete mai frumoase. Si cat ne-am minunat cand ele au inceput sa straluceasca pe degetele noastre. Si-mi adunai stele ca sa-mi faci coronita de mireasa. Nu exista alta ca ea, si-mi statea atat de frumos… cea mai frumoasa coronita de mireasa. Si zburam… tot universul era al nostru, si nu ne era teama de nimic.

Mai stii logodna noastra? Eu Soare, tu Luna… sau era invers? Stiu ca ne-am certat mult din cauza ca nu stiam care din noi e Soare si care Luna, dar ne era bine. Mi-ai dat pe Pluto ca inel de logodna, mai stii? Era atat de frumos ca mi-era teama sa il port pe deget, asa ca mai tarziu mi l-am facut brosa. Si dansam, dansam tot timpul.

Iti mai amintesti cat de frumos era totul? Si nu dadeam atentie la nimic. Si cand te-ai lovit cu umarul de un colt de stea m-am ingrijorat. Dar n-a fost nimic, doar o zgarietura. Radeam ca doi bezmetici de fiecare data cand ne aduceam aminte.

Dar tu, privind la cine stie ce stea de cinema, ai uitat totul. Acum nu mai e nici coronita, nici brosa… doar niste biete verighete de argint ce stralucesc putin din cauza trecerii timpului. Singurele stele au ramas acum pe cer… si becul din bucataria noastra care palpaie… Iar s-a scumpit curentul electric!

Intins pe podea asa cum stau acum astept sa apara intunericul. Vreau sa-mi fie frica, sa simt cum ma furnica pielea pe mine de teama de intuneric. Imi aduc aminte de cand eram copil si dormeam cu becul aprins in camera de teama sa nu ma prinda de picioare monstrii de sub pat. Si acum mi-e teama de ei. Credeam eu ca daca ma fac om mare o sa scap de teama de monstrii de sub pat, dar nu e asa. Pe masura ce inbatranesc creste si mai mult teama de ei. Sau poate e teama de mine insami, de monstrii din mine… niciodata nu-i deosebesc. Sunt atat de asemanatori ca nici nu stiu care e unul si care e altul. Mi-aduc aminte ca odata ca mi-era teama sa deschid usa de la sifonier. Stiam eu ca e ceva acolo, il auzisem, ragea, facea zgomote ciudate si eu eram acolo inlemnit de frica si nu puteam deschide usa sifonierului. Imi amintesc ca era si o oglinda montata acolo si de fiecare data cand deschideam usa vedeam monstrul cel urat si tipam.

Hai sa spunem ca acum sunt mai mult curios decat fricos. In definitiv ce mi-ar putea face un monstru? Nu m-ar putea manca pt ca e doar imaginatia mea proprie. Uite, asta trebuie eu sa accept, faptul ca toate sunt doar in imaginatia mea. Insa chiar si in aceasta certitudine exista un sambure de indoiala. Sunt sau nu toate in imaginatia mea? Ma intreb daca pot sa-i ating, daca le pot vorbi, daca imi vor raspunde. Parca as fi un copil care tocmai a descoperit ET-ul si acum se joaca cu el. Mai ramane sa ma imprietenesc cu el… Sa ma imprietenesc cu mine. Ce idee! Dar nu mi-am fost dusman. Sau mi-am fost?! Inca mai sunt? Da, sunt nesigur. Toata vanzoleala din jurul meu ma face sa ma indoiesc de mine, de capacitatile mele… sau poate ca asa sunt eu dintotdeauna.

Imi vine sa cant. “You’re the voice… Make a noise… We’re not gonna live with fear…” Cantec de ridicat moralul, insa nu si pe al meu. “We have the chance to turn the pages over…” Chiar sunt in stare? In definitiv, nimeni nu e in stare s-o ia de la capat cu adevarat. E doar o ionchipuire omeneasca ca poate scapa de ce lasa in urma, insa de trecut nu scapa nimeni. Te urmareste pas cu pas, celula cu celula, gand cu gand. E in tine, face parte din tine, traieste in tine… e peste tot. Ramane in urma noastra atunci cand nu vom mai fi si se estompeaza odata cu trecerea timpului, insa din moment ce esti in viata exista cel putin un om care isi aduce aminte de trecutul tau: tu. Daca ai noroc de un Alzheimer atunci vor exista mai mult in jurul tau care vor incerca sa iti aduca aminte franturi schimonosite si mutilate de ei insisi, bucati din trcutul tau. Vezi? El exista, el ramane mereu ceva, acolo, ca reactie a actiunilor tale…

O, tu, filosofule! Ma-nclin in fata vederilor tale artistice. Acum e timpul sa ma retrag cu monstrii mei in bezna.

- … Modalitatile de realizare a studiului limbii si literaturii romane capata o mai buna intelegere in masura in care studiile de specialitate devin concepte-cheie limpezi…

“N-am chef sa scriu azi. Toti turuie ca apucatii si noi trebuie sa scriem. Azi prefer sa stau si sa ma uit. Uite, am scris doar cateva randuri. Mai bine tineam pagina curata ca sa fac desene pe ea. De cand cu facultatea asta nu mai am timp liber deloc, nici macar ca sa visez. Vin obosita acasa si cand ma asez in pat adorm imediat. Imainte de BAC stateam cu ochii deschisi ore intregi inainte de a adormi si-mi inchipuiam cum voi merge eu in excursii la Londra si cum voi invata eu accentul britanic… Ce dulce e engleza britanica. Nimic nu suna mai frumos. Toata regalitatea aia, toti oamenii aceia… Mi-i inchipui oameni de onoare, cu caractere nobile, ce-i drept putin inchistati de regalitate, dar atenti si joviali… Asa-mi sunt de dragi oamenii de acolo. Cat de frumos trebuie sa se poarte un britanic. Uite, asta-mi lipseste mie, prestanta unui om din Marea Britanie: vertical, amuzant, simpatic, ironic pana in maduva oaselor. Nu ca n-as fi amuzanta, ironica si simpatica.”

- … Metoda este un mod deliberat de organizare a continutului predat, orientat spre a dirija invatarea, ca urmare a unei relationari, implicari si interactiuni a profesorului cu elevii…

“Vreau sa plec acasa! Mi-e sete, si mi-e frig, si mi-e foame. Si incepe sa ploua si eu n-am umbrela! Mi-e ciuda ca mi-a luat-o tata de dimineata. Acum ce ma fac fara umbrela? Aia e umbrela mea, o vreau inapoi! Pana acasa o sa ma fac fleasca… si o sa racesc… si o sa dau vina pe tata… Dar daca stau acasa trebuie sa imi ia medicamente si nu vreau sa iau medicamente. Dar o sa-mi faca ceai cu multa lamaie, asa cum imi place mie. Si o sa puna un pliculet de zahar vanilat in ceai… Hmmm! Ce bun e ceaiul cu lamaie si zahar vanilat. E bun si in cafea, dar eu nu beau cafea. Mi-e friiiig!! Vreau acasa! Vreau acasa! Vreau acasa! Oare daca ma ridic acum si ies din clasa ce se intampla? O sa spun ca m-am saturat de cursul lui si o sa imi puna absenta. Dar n-are cum sa imi puna absenta ca deja am semnat de prezenta. Dar poate sa imi taie numele din lista. Nu, mai bine raman. Imi pun geaca in spate ca sa-mi tina cald si stau aici. Mi-e frig la picioare, dar nu-i nimic. O sa le misc ca sa ma incalzesc si n-o sa-mi mai fie asa frig.”

- Luiza, de ce nu scrii? Ai ramas in urma?

- Da, am ramas in urma, dar nici nu mai puteam sa scriu ca-mi inghetasera mainile.

- Lasa ca iti dau eu cursul sa il tragi la xerox dupa ce se termina cursul.

- Multumesc, esti draguta ca intotdeauna. Ti-l aduc maine, e bine?

- Poti sa-l pastrezi mai mult timp daca vrei. Mai sunt 3 saptamani pana la examen si nu ma grabesc sa invat acum. Nu se apuca nimeni sa invete acum pt examene.

“Ce fata buna e Valentina. Un om bun, dar care poate fi luat de prost cateodata de prea multa bunatate. Oare de ce oamenii buni sunt considerati prosti? Doar pentru ca ajuta? Dar oare nu de asta e nevoie? Oare de ce se imparte lumea elevilor si a studentilor in tocilari si ceilalti? Adevarul e ca un om care e in stare sa invete repede folosind orice mijloace de invatare e considerat un tocilar si tratat ca atare. Se pare ca astia nu au forta fizica, dar cat de rau se inseala omenirea. O forta psihica este mult mai puternica decat o forta fizica. Sa ai capacitatea de a trece peste orice obstacol dureros si greu si sa nu ai nevoie de ajutor psihic sau medicamentos, sau sa nu recurgi la vicii ca sa spui ca te ajuta sa treci peste ele, e un lucru mai mult decat bun. Asta inseamna sa fi puternic: sa iti duci singur problemele de orice tip ar fi ele, sa le rezolvi cat mai bine in folosul tau, sa ai grija de o familie fara sa te plangi de cat de greu iti e, sa ai un serviciu stresant, dar sa nu aduci acasa problemele de la serviciu ca sa iti indispui familia si sa nu recurgi la vicii. Asa inseamna om puternic. Asta imi doresc si eu pentru mine si pentru cel care va fi langa mine, insa n-am prea intalnit baieti care sa nu fumeze sau sa nu bea. Cel care le are pe amandoua e prea mult deja. Mi-ar fi mie greu sa il suport langa mine.”

- … Este absolut necesara operatia de sinteza, pentru ca in acest mod se realizeaza intelegerea logica a alcatuirii enuntului si a mesajului. Gata, sunteti liberi. Maine avem seminar, nu? Vreau sa va vad fisele didactice pe care v-am spus sa le faceti saptamana trecuta. Sau nu v-am zis voua? Cred ca era cealalta grupa…

“Si sa merg acasa, sa-mi beau ceaiul si sa ma bag in pat sa dorm. Abia astept. Si maine o alta zi. oh, de-ar veni mai repede weekendul.”

- Stai sa-ti dau cursul sa-l tragi la xerox.

- Multumesc. Uitasem de el. Ti-l aduc maine dimineata. Asta in caz ca mai gasesc vreun xerox deschis la ora asta, dar vad eu cum fac. Multumesc inca o data. Pe maine.

- Pe maine.

Un student cu aer de boem intra intr-un anticariat. Aerul lui boem se transforma in placere, o placere atat de mare incat chipul lui se lumineaza. Anticarul, un batranel inalt si osos, se lumineaza si el la fata cand il vede pe tanar. Se pare ca se cunosc si isi pastreaza un respect reciproc pentru ca tanarul se indreapta rapid cu mana intinsa catre tejgheaua unde batranul isi vinde cartile ca si cum salutul intre ei ar fi cel mai important lucru pentru tanar.

- Buna ziua.

- Buna ziua. Cu ce va servim azi?

- Acelasi lucru ca intotdeauna: carte.

“Sunt unii oameni ahtiati dupa carte, carte de orice fel, orice marime, orice grad de dificultate. In anticariat am sansa sa gasesc de cele mai multe ori ce vreau. Ma vad inconjurat de carti si parca nimic nu exista pe lumea asta decat paginile, miliardele de pagini din milioanele de carti. Ador mirosul lor. Nimic din lume nu e mai frumos decat o carte, un gand scris de cineva pe care te obligi sa il studiezi inainte pentru a-i intelege opera. Parca mi-e si teama sa respir intre atatea cuvinte, extrem de multe cuvinte, asezate pe hartie, tiparite…”

- Saptamana asta vreau Toma D’Aquino. Ca de fiecare data, sunt dispus sa platesc oricat pentru carte.

- Da, va inteleg. Sunteti tanar si aveti nevoie de cunoastere. Va vad intr-adevar pasionat de carte si asta nu e deloc rau. E ciudat sa va intreb eu, un anticar, dar de ce atata carte?  Ce va inspira cartea?

- Cartea inseamna totul. Ma vad aici, intre atatea rafturi pline si le-as cumpara pe toate. Am nevoie de carte ca de aer. Cartea inseamna gandurile cuiva care a avut atata putere intelectuala incat sa si le astearna pe hartie. E greu sa spui cu adevarat ce gandesti, insa un scriitor nu ezita sa faca asta indiferent de cate piedici intalneste in drumul lui spre publicare. Cartea are suflet, a fost atinsa de zeci si sute de oameni, i-au sorbit literele, au fost bucurosi sau tristi… Eu asta caut in carti: sufletul oamenilor, nevoia lor de a intelege si de a invata. O carte n-o citesti ca sa o uiti mai apoi, o carte o iubesti ca pe o amanta pasionala. Vei gasi in ea orice, mai putin dezamagire. Plus ca e un prilej prielnic sa iti dezvolti imaginatia. Daca se intampla sa nu-ti placa o carte e pentru ca nu ai stat indeajuns sa o studiezi, sa iti imaginezi starile prin care acei oameni, scriitori si personaje, trec ca tu sa poti citi despre ei.

- Cred ca un om ca dumneavoastra isi defineste studiul. Ce studiati?

- Literele. Cineva mi-ar spune in gluma ca eu abia incep sa invat pe A si pe B, insa eu studiez felul in care ele au reusit sa influenteze viata oamenilor.

- E atata pasiune in vorbele dumneavoastra. Cred ca v-ati simti implinit daca ati lucra intr-o biblioteca, asa-i?

- Nu, nu intr-o biblioteca. Nu suport sa stiu ca imprumut cartile unui ignorant sau unui pustan care o va rasfoi doar ca sa spuna ca a inteles esentialul. Prefer sa am biblioteca mea acasa. Deci, aveti Toma D’Aquino?

- Da, avem un volum aici, insa e prafuit si…

- N-are nimic. Voi avea eu grija sa prinda stralucirea de care are nevoie. Ce volum este?

- Summa Theologiae. E veche si costa cam mult… Dar stiti ce? Dumneavoastra o veti primi cadou de la mine. N-are importanta cat costa.

Tanarul il priveste neincrezator pe anticar.

- Nu, nu pot lua cartea fara sa platesc. Aici e munca a foarte multi oameni. Nu pot primi aceasta carte si nici una din carti pe gratis, fie chiar si sub forma de cadou. Deci, cat costa?

- Dati cat credeti ca puteti da pe ea, atunci.

Tanatul student se uita la ea. Scoate din buzunar toti banii pe care ii avea la el si spune:

- Va dau tot ce am acum la mine. O asemenea carte e nepretuita.

Batranul anticar se uita la el cu emotie si alege o moneda din tot teancul de bani de pe tejghea.

- O carte ca aceasta e nepretuita pt cel care o iubeste, insa nu si pentu cel care e in stare sa o vanda.

Cu lacrimi in ochii, tanarul bucuros de noua achizitie isi strange restul de bani de pe tejghea si cu cartea in mana se indreapta spre usa.

- Azi voi avea o zi superba, il voi descoperi pe Dumnezeu. O zi buna. La revedere.

- O zi buna si dumneavoastra.

Greu cu rudele astea! Stau si ma intreb la ce sunt bune rudele. Cu ce te alina existenta lor? Doar pentru ca e sora sau fratele vreunuia dintre parintii mei nu ma incalzeste cu nimic. M-am saturat de critici. Auzi tu! Ma critica ei, ca ai mei nu sunt in stare. Ca de aia sunt asa, ca nu m-au educat cum trebuie. Dar oare copii lor sunt educati cum trebuie? Cine? Manelistii aia? Nu stiu nici pe ce lume se afla si cica ei sunt la facultate, domne’! Le curg mucii din nas si habar n-au cu ce se mananca un curs la facultate. Pai, sa ma intrebe pe mine cu ce se mananca un curs in facultate. Si eu platesc taxe la fel ca ei, dar parca eu stiu mai multe ca ei.

Bietii mei parinti. Trebuie sa suporte toate vorbele urate de la rude ca cica nu sunt eu un barbat adevarat ca sa ma duc sa muncesc. “Ce-ti trebuie tie atata carte?” Da, ce-mi trebuie mie atata carte? Dar lor ce le trebuie minte? Nu ca as fi eu tare si mare ca am o facultate, ca si copii lor merg la facultate, dar parca eu nu mi-am ales profile trase de par ca Finante-Banci, Birotica sau mai stiu eu care profil cu candidati care aspira sa ajunga sa se scalde in bani, dar ajung vanzatoare la supermarket sau zidari in constructii. Nu tata, eu mi-am ales un profil demn de mine: automatizari si calculatoare. Asta da profil, nu ca al lor. Se duc toti buluc la Banci ca se faca directori si directorasi. Pai, mai, daca toti sunt directori cine mai lucreaza cu adevarat? Cine se mai face secretara sau om de serviciu? Sau termini un profil ca asta si ajungi sa te faci paznic de noapte? Nu cred ca a existat vreodata copil care sa raspunda ca vrea cand va fi mare sa se faca maturator, sau liftier, sau cosar. De cand se vor toti cu carte au disparut multe meserii pe care oameni respectabili le faceau. Parca mi-e si rusine sa spun ca sunt inginer unui om cu mai putina carte si care isi castiga existenta facand cine stie ce meserie. Prea multi oameni cu studii superioare care nu au ce face cu ele.

Ce vremuri erau alta data! Era o onoare sa fi invatator, preot sau doctor. Erai omul de vaza in comunitatea respectiva. Toti erau politicosi in fata ta si te respectau pentru functia importanta pe care o aveai. Hai sa luam invatatorul ca exemplu. Un invatator avea rolul de a ajuta elevii din acea comunitate sa-i invete sa citeasca. Nu multi ajungeau sa aiba 4 clase, dar cel care reusea avea sanse mari sa devina om mare. Pentru asta acel invatator era respectat de tot satul si toti erau dispusi sa munceasca pamantul si sa le dea o cota parte din munca lor doar pentru ca erau invatatori. S-apoi, oamenii veneau si le creau tot felul de sfaturi, doar pentru ca erau oameni importanti in care aveau incredere. “Om mare”, ce multa insemnatate avea atunci. Acum “om mare” inseamna mai nimic. Pentru mine “om mare” inseamna sa ai norocul sa te maturizezi, nu sa umblii cu limba scoasa dupa bani si sa te plangi ca unul cu bani mai multi decat tine, cu masina ”bengoasa” in care urla cine stie ce manelist si care ti-a suflat pipita la care tineai ca la ochii tai din cap. Pai, bai fraiere! Degeaba tineai tu, ma, ca daca tinea ea la tine nu pleca cu ala. Statea, frate, cu tine si-si manca saracia cu autobuzul sau cu taxiul, in cel mai bun caz, pana la discoteca. Dar stai tu linistit ca nici aia nu ajunge mai departe de tine, fi sigur. Nu le duce capul, le duce dosul. Asta pana fac riduri, ca apoi nu se mai uita nici Papa Pius la ele, d-apai tu sau altul. Marimea nu conteaza, va zic eu. Intrebati-va mainile ca ele stiu mai bine ca voi, fraierilor.