Un anunt EJobs mai neobisnuit

Azi mi-a trimis sora mea un anunt de pe situl Ejobs mai putin obisnuit. Bineinteles ca am aplicat.

Cica o firma cauta 5 colaboratori care sa scrie literatura pt copii, poezie sau proza, cu talent la scris. Intr-un timp, sa zicem o luna, va scoate la tipar si va umple librariile cu el.

Nu stiu ce pot sa spun despre o asemenea oferta, decat ca am aplicat deja. Ma gandesc cu stupoare ca mai am de completat niste texte si aproape am terminat… ceva. Nu stiu daca am talent, insa ma gandesc ca as putea avea o sansa destul de faina, zic eu. Daca nu intru intre acei 5 oameni, asta e, n-am talent sau poate ca n-am stiut eu sa mi-l fructific. Ce-o fi, o fi! Cred ca vor fi foarte multi care vor participa la acest “casting” (sa-i zicem, altfel nici nu as stii cum sa-i spun). Daca merit, e superb. Daca nu, nu ma voi plange.

Sambata vechilor amici

Joia asta mi-a venit brusc, concomitent si dintr-o data cheful sa-mi vad vechi amici de tinerete. Cum cheful asta mi-a venit de vreo luna pt ca am tot dat nas in nas cu ei pe la cele cursuri pe care le frecventez cu ardoare, m-am gandit ca n-ar fi rau sa mai vad si pe altii. Si am tot vazut sambata, si-am sa mai vad si alta data, pana cand o sa-i revad pe toti si o sa ma satur de ei ca oameni maturi ce ne aflam acum.

Adevarul e ca mi-e dor de toti, mi-e dor sa vorbesc cu ei, mi-e dor sa mai radem de vremurile noastre pline de chestii simpatice, amuzante, pline de sotii. E frumos sa ne aducem aminte de noi, asa cum eram atunci, copii nestiutori, naivi si inventivi, timizi si nastrusnici.

E ciudat sa iti aduci aminte de copilul din omul matur aflat in fata ta. Sunt altii, si desi iti inchipui ca te pot dezamagi oamenii maturi care au fost odata amicii tai, totusi nu te astepti sa se comporte ca atare. E interesant cum descoperi ca acei oameni sunt oameni si e normal sa se transforme, ca e normal ca tu sa te transformi, sa devii altcineva, sa fie ei altcineva…

Sunt atatea sentimente si e atat de greu de transpus in cuvinte ceea ce simti atunci incat ma voi opri aici si ma voi gandi e pt mine la acea zi.

Hai la ajutoare, fratilor!

Azi de dimineata (dimineata la mine inseamna 11 am) ma trezeste interfonul. Buimaca de somn reusesc sa ma trezesc, dar ajunge mama inaintea mea la interfon sa intrebe cine e. “Coboara jos cu un buletin.” se aude o voce de barbat sictirit ca trebuie sa raspunda. Mama mai intreaba o data cine e si aceeasi voce raspunde pe acelasi ton: “Hai jos cu un buletin. Sunt cu ajutoare de la primarie.” Ajutoare de la primarie? Ciudat, n-am primit niciodata, iar cand am primit am renuntat la ele fara sa ne gandim prea mult. Coboara mama (pe langa ea se strecoara si cele mici latrand in nestire) sa vada ce ajutoare poate sa-i dea ei primaria. Cea mica (catelusa) se repede la femeia care era cu lista de “handicapati si pensionari” sa o muste. Probabil simtea ea ceva nesanatos la dansa.

Pana sa cobor o vad pe mama urcand cu doua bacsuri in brate: faina si zahar. Alte doua bacsuri asteptau sa fie ridicate de jos. In total 30 de kg de faina si 8 kg de zahar pt doua capete cu handicap cate locuiesc in casa. Se uita mama la ele si incepe sa rada: “Si acum ce sa fac cu ele? Nu le pot vinde ca sunt de la Uniunea Europeana si astea au interzis la vanzare. Cred ca o sa dau din ea pe la rude. Doar n-oi face paine zilnic ca sa umflu factura de gaze ca asa au ei chef. Ma ajuta cu faina si ma lasa sa platesc milioane la gaze.” Adevarul e ca e buna faina. Cozonacii ies extrem de buni facuti din faina din asta de la UE.

No name post

Sunt franta de oboseala. Nu stiu de ce, dar Bucurestiul asta ma sufoca si ma plictiseste de moarte. Agitatia lui zilnica ma plictiseste, zecile, sutele, miile de masini care strabat drumurile orasului zilnic ma plictisesc. Un singur lucru imi da forta destula: parcurile. Sunt parcuri multe si daca acestea ar disparea ar fi o calamitate pt oamenii orasului. Abia mai poti respira de atatea noxe, abia mai poti merge printre atatea masini, unde vezi doar masini, mall-uri si supermarketuri. Se cunoaste ca sunt o fata de provincie, obisnuita cu mai putin zgomot, cu mai mult aer de respirat si mai putin praf care sa-ti intre in gura. E adevarat ca un “capitalist” venit intr-un oras de provincie ca Mioveniul ar vedea totul ca pe o mare plictiseala. Nu sunt baruri multe, mall-uri (supermarketuri sunt, dar nu atat de mari ca in Bucuresti), parcuri mari, cinematografe… Avem si noi o amarata de casa de cultura transformata in discoteca (o parte), birouri de-ale primariei (o alta parte), un notariat (alta parte mai mica) si o sala de spectacole cu vreo cateva sute de locuri. Cred ca trebuie si eu sa recunosc ca e plictiseala in Mioveni din moment ce nu ma distrez locuind in orasul meu.

Ok, putin mai obosita decat acum 10 minute cand am inceput sa scriu. Nici nu stiu ce titlu sa-i dau, dar il voi lasa asa, fara nume. Un “no name post” pe ziua de azi, primul, cred, pe luna asta (am si uitat cand am scris ultima oara).  Bye!

Domnului X cu dedicatie

Vad ca tot mai multi oameni isi dau cu parerea despre comportamentele unora pe care nu ii vor vedea niciodata. Singura lor scuza e ca e de ajuns sa ii stie de pe net ca sa isi dea seama ce fel de oameni sunt. E usor sa iti imaginezi comportamentul unui om pe care il stii de cateva zile de pe net si cum te dai mare psiholog in nu stiu ce tara (ca sa te dai mare ca faci oaia/capra/boul/vaca in patru prin strainataturi) mai si pui si diagnostic. M-am saturat de oameni de genul asta.

Cica urasc prea mult. Imi pare rau sa afli ca n-am urat in viata mea decat de 2 ori din motive extrem de serioase in momentul ala, dar n-ai sa stii tu despre ce e vorba niciodata pt ca nu e treaba ta. Nu sunt un om care uraste, nu detest pe nimeni si nu am mila decat pt oamenii care chiar au nevoie de ajutor, iar atunci cand au nevoie de ajutor voi face tot ce pot ca sa ii ajut. Nu suport oamenii care se victimizeaza asa, ca tine. Indiferent cat rau ti-a facut tie tara asta si oamenii din ea nu trebuie sa te comporti ca un tembel si sa o faci de cacao pe unde umblii tu.

Cica sunt ciudata. Am mai auzit eu asta de vreo cateva ori de la oameni diferiti. Ce stii tu ca sunt eu sau nu? Doar pt ca nu sunt un om care sa iti aprobe vederile politice, economice, sociale sau mai stiu eu ce alt fel de vederi nu inseamna ca sunt ciudata. E treaba mea cum ma comport, e treaba mea ce cred si ce accept bun pt mine in comportamentul celorlalti cu care intru in contact. Ma enerveaza ca citesti printre randuri acolo unde chiar nu ai ce citi, tragi concluzii fara sa auzi tot argumentul, accepti doar ce iti face tie bine… Halal psiholog!

Cica sunt ignoranta. Doar pt ca nu stiu mai nimic din domeniul tau de activitate nu inseamna ca sunt ignoranta. Pot foarte bine sa te numesc si eu ignorant pt ca nu stii nimic din domeniul meu de activitate. Stii cum se numeste asta? Uite, iti dau un termen nou pt tine: PROSTIE! Ce, nu-l stiai? Treaba ta. Il poti cauta in dictionar daca nu stii ce inseamna. Nu ma poti numi ignoranta ca n-am avut ocazia sa studiez oamenii pe care tu i-ai studiat sau pretinzi ca i-ai studiat. Plus de asta, mai ai si pretentia ca iti impui cunostintele celor cu care intri in contact. Poate ca cei cu care intri in contact tu te vor si idolatriza, mai stii? Daca imi aduci argumente solide ca sa ma faci sa pot accepta ideile tale promit ca daca mori ca Michael Jackson iti ridic statuie in fata blocului meu. Sa stii ca am si loc bun pt asta. Promit sa alung pe toti cei care vor sa lipeasca afise pe statuie ca nu cumva sa iti pateze buna reputatie de Neica-Nimeni arhi-ultra-necunoscut.

Si ultima si cu asta am incheiat. Data viitoare sa inveti LIMBA ROMANA cum se cuvine. Pe cei care scriu ca tine si imi sunt simpatici nu ii atentionez sa fie atenti la cum se scrie corect in limba romana, insa tie iti atrag atentia, biet nea cocalar iubitor de manele. Romani ca tine am vazut multi, sa stii, insa sunt putini cei care isi pastreaza romanismul in ei, iar eu cu oameni de genul asta ma mandresc.

PS Oare oamenii aia cu care te lauzi ca ii tratezi stiu ca divulgi secrete? Daca afla cineva s-a zis cu tine. Cred ca daca ar afla despre ce faci tu in timpul liber ar insemna sa nu mai ai parte de clienti in vecii vecilor, AMIN!

Poveste cu intentie de furt

Va imaginati cum arata o piticanie de vreo 10-12 ani cu gandul la furt? Mica, aproape rahitica, tigancusa, frumusica, needucata, imbracata tipator… pusa pe furt. Dar atat de pusa pe furt incat a fost in stare sa ma urmareasca tot drumul. E ciudat sa mergi cu urmaritorul tau aproape umar la umar, sa arunci priviri revoltate asupra lui, ingrijorata ca nu cumva pe la un colt de bloc sa mai apara si altii, de data asta oameni maturi. Norocul meu a fost ca a fost doar ea si n-a avut sansa sa-mi fure nimic din geanta. Ii vezi mici si needucati, insa au o minte foarte iscoditoare, cautand din minut in minut un moment de neatentie care sa-i ajute sa ia ce si-au propus sa ia. Isi propusese sa imi ia telefonul, vechi de vreun an, cu baterie slabita de atata folosire, desi e Nokia… Arata cam sofisticat el, bietul, dar nu e. Cand a vazut ca nu poate sa faca nimic a plecat injurandu-ma de mama focului si facandu-ma in toate felurile. Si ca sa fie treaba treaba, a ajuns in spatele blocului unde stau si a inceput sa povesteasca oamenilor de acolo ca eu i-am furat ei geanta si ca de asta s-a tinut dupa mine. In mintea mea ma gandeam ca mi-a strecurat ea ceva in geanta ca sa-si sustina acuzatia, insa nu era nimic strain acolo. Apoi a inceput sa spuna ca merge la politie sa spuna ca i-am furat geanta, insa n-am mai stata sa vad ce se intampla. Ma saturasem de tot circul care se facuse in jurul fetei si in jurul meu si am plecat. Azi am asteptat sa vina politia la usa la mine, sau in cel mai rau caz, cineva de-al fetei ca sa-mi ceara socoteala. As spune ca nici eu nu sunt intreaga la minte. Un singur lucru nu l-am facut: n-am pus-o la punct. Urasc sa cert copii, cat despre batut copii, nici nu mai trebuie sa vorbesc. Mi-am imaginat ca daca ea ar fi unul din viitorii mei elevi si as certa-o ar veni cu parintii si as da socoteala indiferent de ce fapta a facut fata. Apoi, n-a fost bine nici ca n-am pus-o la punct. I-am spus clar ca stiu ca se tine dupa mine cu intentia de a fura, dar ea n-a renuntat in ruptul capului. A ajuns in zona in care eu locuiesc si mi-am dat seama ca s-a ratacit, dar ea a continuat sa mearga langa mine (ca numai urmarit nu se numea) cu gandul ca poate i-o pica ceva. Singurul meu gand era ca ea e un copil si ca orice as face trebuie sa ma gandesc in primul rand la asta. Politia nu era o alternativa pentru ea. Daca am fi ajuns acolo ar fi primit bataie, ori asta nu era deloc un lucru bun pentru ea. Plus ca fapta nici n-a fost dusa la indeplinire, asa ca n-aveam de ce sa ajung la politie.

Ma intreb ce parinti fac din viata lor o cariera din a-si educa copii sa fure. Cei cu care am vorbit si care m-au intrebat de incident sustineau sus si tare ca e tiganca si toti tiganii fura. E grav sa sustii asa ceva. Atata discriminare din cauza unei istorii etnice nedrepte pentru bietele fapturi. Nu poate spune nimeni ca daca esti tigan trebuie neaparat sa furi. Poti fi oricine, te poti naste in orice tara, sa fi orice etnie si poti fura la fel de bine. Acum referindu-ma la tigani: copii nu fac altceva in viata. Cei mai multi nu au nici o sansa sa se integreze social. Nu pot pentru ca nu vor ei si nici societatea nu-i accepta. Eticheta, fir-ar ea de eticheta, este cea care face pe oricine sa evite oameni din etnia rroma. Din pacate traim intr-o lume in care eticheta este pusa si indiferent ce faci in viata esti privit doar in felul in care ai fost perceput prima data.

Despre… frustrari acumulate

Da, azi am chef sa vorbesc despre ceva pe care-l tin in mine de cateva luni bune. Nu, nu sunt insarcinata, nici n-as avea cum. Vroiam sa scriu despre o tampenie, ciudata in felul ei: prietenia si sperantele ca s-ar putea transforma si in altceva. Vorbesc de prietenia care duce la o relatie de orice fel, nu la cea ce duce la indiferenta sau ura. Greu, nu? Poate, dar asta se intampla mereu, cu oricine, oricum. O sa imi atrag critici, cineva o sa dicute cu altcineva despre asta… Si ce?! Ma simt indreptatita sa fac asta. Dar stiti ce? I don’t give a damn! Chiar nu-mi pasa, la fel cum nu mi-a pasat niciodata cu adevarat despre ce s-ar discuta despre mine. E liber fiecare sa vorbeasca ce vrea, despre cine vrea si cum vrea. Dreptul la libera “expresie” i-as spune, desi se numeste barfa toata ziua.

OK, sa incepem cu ceva numai cu inceputul nu. Sunt trista, trista ca n-am fost in stare sa ma abtin. I-am spus asta unui “el” si s-a ascuns. Incerc sa vad partea omeneasca a situatiei si ma vad indreptatita sa fi ajuns la faza asta. Nu sunt prima si nici ultima care pateste asta, insa mi-e greu fara “el”. Cand cineva incepe o discutie cu “e prea mare diferenta de cultura si mentalitate” (bine, formularea nu e chiar asa, insa imi place cum suna) incepi sa iti pui intrebarea “Si ce se intampla cu tot ce-mi spuneai inainte, cand eu ma chinuiam ca hotii de cai sa nu te vad si altfel decat ca pe un om ca oricare altul?” Problema mea e ca m-am chinuit prea mult si asta mi-a “intunecat mintile” dupa cum a binevoit sa-mi spuna ultima data. Intunecat mintile, spui? Sau era doar faptul ca nu accepti ca eu nu fac ce faci tu?

Inainte incercam sa vad ce n-a mers in toata filosofia care putea duce la alta filosofie. Imi vedeam reactiile, imi analizam comportamentul, imi doream sa nu fi spus sau facut un anumit lucru… Dar daca eu nu faceam asta nu aveam sanse sa fiu eu, ce-a reala. Falsitatea nu e o caracteristica a mea, asta e clar. Si apoi? Nu i-a placut si a disparut “ca magarul in ceata”, ca doar de aia il alintam Idi. Stiam eu ce stiu, nu? Da, Idi meu drag, impunator si cu prestanta. Si apoi… pauza. Nimic, nada, niente… nothing, ca sa ma exprim pe limbile lui preferate si des utilizate.

Pacat. In toate situatiile il vad pe el si atat. Nimic altceva. Ah, da, si mai vad promisiuni facute doar de dragul e a fi facute. Stau si ma gandesc ca daca insemnam ceva asa cum mi-am dorit se tinea de cuvant, sau macar avea intentia reala de a se tine de cuvant. Asa vedeam si eu pe chipul lui regretul profund ca nu se poate tine de cuvant si il iertam. A preferat sa dispara ca sa nu mai aiba de-a face cu nimic. Ce ma intriga e faptul ca n-a avut nici cea mai mica intentie in ceeace vorbea. Alunecos si fals, asta a ramas acum in mintea mea. Si inca mi-e ciuda ca n-a fost nimic real, ca totul s-a terminat inainte de a incepe cu adevarat, fie ca era vorba de prietenie sau orice altceva.

Imi spunea ca sunt ciudata, ca accept lucruri pe care el nu le-ar accepta, ca vorbesc deschis despre lucruri care pt el sunt tabu. Nu cred ca a existat cineva in viata asta a mea care sa spuna despre mine ca sunt ciudata. Enervanta da, dar nu ciudata. orice om intreg la minte spune ceea ce simte si gandeste. Eu am spus pentru ca am simtit ca trebuie sa stie, si am spus pentru ca el si-a dorit sa stie. Si-acum ce face? De fapt nu face nimic. Tace si isi vede de ale lui. Si eu imi vad de-ale mele, insa cu gandul la ce am gresit de s-a ajuns aici. Sa spun ca imi pare rau? Daca i-as spune ar insemna ca as dramatiza. Mi-a mai spus el o data asta acum ceva timp. Plina de nervi cum eram eu atunci am folosit pseudoliteratura ca pe un pretext. Situatiile dramatice ma ajuta sa… ma exprim, parca asa i-am spus. E greu sa fi barbat fricos ca un iepure si sa te dai mare si tare ca un taur… sau, poate ca un bou.

Bloom’s Day

 

Ma gandesc de mult timp la ce as putea scrie despre ziua de azi. Desi mi-am facut in minte o groaza de idei si am scris foarte multe foi, toate incepute si neterminate, nu reusesc sa descriu cu adevarat insemnatatea zilei de azi. Pt mine inseamna enorm. Azi se fac 105 ani de Bloom’s Day. Ca in fiecare an imi doresc sa fiu in Dublin, sa merg pe urmele pasilor lui Joyce, sa vad locurile in care a salasluit sufletul Uliselui modernist, sa aud glasul Norei chemandu-si subtil iubitul langa ea…

Asa a inceput totul. Prima intalnire adevarata, primele juraminte adevarate de dragoste dintre James Joyce si Nora Barnacle trebuiau sarbatorite intr-un fel, nu? Si de ce sa sarbatoreasca doar ei cand putea o intreaga omenire, generatii intregi puteau sarbatori odata cu ei. Si cel mai bun mod de a sarbatori aceasta zi era sa se scrie un roman in care actiunea sa se desfasoare intr-o zi. Asa a devenit data de 16 iunie 1904 “Ziua lui Bloom”. 

Nu pot descrie motivul pt care am ales pe James Joyce ca scriitor preferat. Nu cred ca exista un motiv adevarat atunci cand iti place ceva. Imi place James Joyce. Da, il ador. Pentru ca e uman. Are sentimente umane. Personajele lui sunt umane. Pana la el n-am intalnit personaje care sa fie mai omenesti, care sa aiba asa de multe sentimente si sa gandeasca atat de liber. Din punctul asta de vedere e un geniu.

Imi place James Joyce pentru ca e liber de constrangeri. Nu se lasa influentat de nimeni din jurul lui. Accepta sa fie certat si criticat pentru ce scrie si gandeste, insa nu ia in seama nimic din ce i se spune. Da, asa e el. E liber, liber sa se comporte asa cum ii dicteaza inima, insa educatia lui a fost intotdeauna una riguroasa si din cauza asta a fost intotdeauna considerat un tip de moda veche. Normal, era crescut in spiritul epocii victoriene, cu etichete stricte. Ciudat e ca, chiar avand o asemenea educatie, i-a fost teama sa se insoare. Avea 45 de ani cand s-a insurat cu singura femeie care ii oferea totul, cea pe care a chinuit-o intotdeauna cu felul lui de-a fi si pe care a iubit-o nebuneste toata viata, chiar daca nu a fost niciodata la nivelul lui intelectual. Se spune despre ea ca ar fi fost o dama de companie. Eu nu cred asta. Eu cred ca a fost exact ce a avut nevoie James Joyce toata viata. In sufletul ei l-a sustinut, chiar daca il inghiontea cateodata cu remarcile asupra muncii lui.

Dar sa ne intoarcem la el. Da, imi place James Joyce pentru ca e erudit, un om caruia nu i-a fost greu sa studieze din Toma D’Aquino cand vederea il chinuia groaznic, un om pentru care Henrik Ibsen a fost un demiurg al teatrului si pentru care nu i-a fost teama sa lupte atunci cand a fost aspru criticat pe scenele teatrelor din Dublin.

Da, trebuie sa recunosc ca imi place James Joyce pentru ca e orb. Mi l-am imaginat intotdeauna pasind semet pe strazile Parisului in costumele lui albe avand in mana bastonul alb de nevazator. E un orb frumos pentru care lipsa vederii n-a fost niciodata o piedica. A luptat cu el insusi, cu cei care vroiau sa-l impiedice sa scrie si gasea intotdeauna noi resurse, noi momente de inspiratie sa mazgaleasca si sa dicteze, sa copieze si sa scrie arta.

Mi-e drag si Bloom pt ca e lucid si naiv in acelasi timp. E eroul antierou, un personaj care nu iese cu nimic in evidenta. E prea comun, prea lumesc ca sa poata iesi in evidenta cu ceva. Nu straluceste nici macar moral si cu toate astea e eroul meu preferat. Calatoriile lui sunt aidoma calatoriilor lui Ulise. El reuseste sa treaca intr-o singura zi prin toate aventurile pe care Odiseul grecilor – Ulisele romanilor le are in decursul a zece ani. Acasa il asteapta Penelopa lui, Molly Bloom, nu foarte tanara dar constienta de senzualitatea ei, incercand mereu sa se afirme, gata sa isi insele sotul pt a ajunge mai sus… Molly e frumoasa, asa cum femeile inceputului de secol trecut erau. Exista feminitate in orice femeie indiferent de statutul ei social, de kg in plus sau in minus…

Incerc sa arat mediul in care a luat nastere romanul “Ulise” de James Joyce. Nu am reusit sa scot in evidenta de ce imi place. Poate pt ca “a placea” la mine nu are o definitie anume. Pur si simplu imi place. Toate au o energie pura, vad oameni, ii vad clar, mergand, discutand, doi cate doi, strabatand strazile Dublinului de dinainte de primul razboi mondial, avand in gand setea de o bere neagra la halba sau la tap, discutand aprins despre cine ar trebui sa conduca adevaratul parlament, despre nevoia taranilor de pamant, injurand de mama focului la colt de strada si scuipand tutun mestecat… Acei oameni aveau idei, gandeau, nu exista ignoranta pt ca putini aveau darul de a stii mai mult decat ceilalti, mirati mereu de tot ce insemna nou si strain de ei, aveau dorinta pura de a face ceva cu viitorul lor si chiar daca greseau aveau puterea de a o lua mereu de la capat.

Nu cred ca e prea mult sa spun ca mi-e dor de-o Irlanda descrisa de Joyce, insa tot ce am de facut e sa iau una din cartile lui in maini si sa incep sa citesc. Poate asa imi va trece putin dorul de mers pe cararile lasate de pasii lui.

Exercitiu de imaginatie

Foarte interesanta. Atat de interesanta incat ascultand-o m-a facut sa imi vina in minte imagini pe care le-as putea asocia cu ea, imagini dramatice parca desprinse din filme pe care le-as vedea tocmai pentru ca exista aceasta melodie in coloana sonora a acelui film. Au existat cateva filme pe care le-am vazut tocmai din cauza coloanelor lor muzicale.

Melodia asta ma obsedeaza in ultimul timp poate pt ca am nevoie de relaxare.

La un an si ceva de WordPress

Trebuie sa recunosc ca nu mai am inspiratie. A disparut acum o luna si mai bine. Mi-e rau, mi-e groaznic de rau pentru ca incerc sa ma gandesc, imi storc creierii sa iasa ceva frumos si nu iese. Nu reusesc si basta. Da, am avut o perioada foarte fructuoasa in care trebuia doar sa ma asez la masa sau sa imi pun foile pe genunchi si sa scriu. Se pare ca toate au suisuri si coborasuri, insa mi-as fi dorit sa nu fie asa. Am fost si inspirata, ce-i drept. A fost o inspiratie reala si dulce cum n-am avut niciodata. Poate am visat si mult, desi imi doream ca totul sa fie adevarat, sa simt… Ce-i ciudat e ca cineva imi vorbea despre faptul ca ar vrea sa vada publicate scrierile mele pseudoliterare. N-am crezut si nu cred nici acum ca pot fi publicate, desi imi doresc din suflet sa fie publicate la un moment dat. Poate ca imi lipseste (de fapt imi lipseste cu siguranta) increderea in mine, in ceea ce fac si in ceilalti. Ce-i mai rau e ca in ceilalti reusesc sa cred dupa ce-mi arata (zic eu) sinceritatea lor si de obicei nu le ia mult timp sa imi castige increderea, insa increderea in mine… cu asta e mai greu. Reusisem s-o fac, insa totul n-a durat decat putin pentru ca muza mea s-a dus la fund cu tot cu increderea in mine si nu inspiratia mea.

Ce-mi doresc acum pentru mine e sa pot sa ma dezvolt, sa-mi capat gramul de incredere pierdut si sa ma schimb mental si fizic ca sa pot continua ce am inceput. Am avut un an destul de plin pe WordPress, putin mai activ inspirational decat pana acum, si imi doresc sa fie si mai si de acum inainte ca sa ma pot simti multumita de munca mea.