Ardei… sau nu, sau cum sa povestesti despre ceva cu totul neinteresant

Ieri, dupa ce m-am intors de la Bucuresti (treburi importante, n-am ce zice) imi spune mama ca nu mai avem multe lucruri si trebuie sa merg sa cumpar. Eu fac aprovizionarea pe termen scurt, pe cand sora mea face aprovizionarea pe termen lung. Cum eu nu mai mananc aproape nimic interesant (branza de veci, si aia degresata, paine graham fara nici un gust, iaurt cu 0,1% grasime, carne de pui fiarta, legume, ciuperci si peste slab si, bineinteles, nelipsitul lapte), prefer sa nu dau iama in produse ca zahar, ulei, carnati, si tot ce aduce calorii nedorite. Magazinul fiind la nici 100 de metri, nu imi ia mult sa ajung acolo, desi imi ia mult pana ma decid ce sa cumpar. Ardeii capia sunt preferatii mei, asa ca nu uit sa iau macar un kilogram cand e sezonul lor. Asa am facut si ieri, numai ca in loc de un kilogram am cumparat doua, eu cu gandul ca poate bagam la congelator ardei pt mancare. De ieri si pana m-am decis eu sa ii tai si sa ii bag in congelator (adica in seara asta) au stat in frigider in castron.

Mai nou (sau mai vechi), cand vreau sa fac mancare dar sa ma si relaxez putin, imi pregatesc legumele in bucatarie si merg sa le tai in sufragerie, unde se gaseste un televizor. Ma asez pe canapea, imi iau castoanele pe rand pe genunchi si curat si tai legumele in asa fel incat sa nu fac mizerie si sa nu fie nevoie de platou pt taiat. M-am specializat in acest fel de tocat legume. Nici nu ma mai uit la ce fac. Ochii mei se uita la televizor si mainile mele trebaluiesc si pipaie toate cele ce trebuie facute. Asa am facut si in seara asta: cu ardeii in castron pe genunchi si cu un cutit in mana ma mai uit si la televizor.

In seara asta pe Halmark a fost un film despre o femeie sub 30 de ani, maritata si cu cariera, care afla ca are cancer de san. Povesteste cum se descurca ea pana la operatie, cum e sustinuta de sot, familie si prieteni, cum trece ea peste toata suferinta pe care o provoaca citostaticele si cum capata ea un san nou. Povestea e una reala, asa cum e povestea tuturor femeilor care au cancer de san, dar cu toate ca actrita principala reuseste sa-si faca personajul credibil, ea fiind una din actritele care au trecut printr-o asemenea poveste, filmul e slab regizat. Oricum, deznodamantul filmului m-a facut sa ma simt bine… sau poate au fost ardeii pe care am reusit sa-i pun la congelator. Nu stiu nici eu care din cele doua m-au facut sa ma simt bine. Chestia e ca dupa ce am pus ardeii taiati in pungi la congelator  am avut o senzatie de aproape implinire.

Si ca sa ma reintorc la film, avea o secventa care mi s-a parut foarte buna, plina de ironie: dupa ce a scapat de calvarul citostaticelor, merge la un doctor plastician ca sa-i faca un implant. Ea statea pe scaun si medicul ii facea spalaturi cu solutie salina ca sa-i curete sanul de impuritati inainte de implant. Operatia asta doare extrem de tare. In timpul operatiei de curatare medicul o intreaba cam cat ar vrea ea sa aiba sanii de mari, iar ea raspunde ca ar vrea sanii Pamelei Anderson, lucru care il amuza pe medic. Apoi ii spune razand ca el nu stie cam ce marime are Pamela la cupa si o intreaba daca are cumva 39B, iar ea raspunde ca nu crede sa aiba atata, ca probabil atat purta cand s-a nascut.